Trandafiri de mai

Au înflorit, iar, trandafirii
Şi timpul verii iar dă semn,
Mă simt un rug al netrăirii,
Strivit de-un jurământ nedemn.

Plătim mereu la vama vieţii
Şi tot mereu e de plătit,
Cei cunoscuţi sunt hrăpăreţii
Ce ne-au furat tot ce-am trăit.

Mereu, al clipelor hotar,
E limita spre infinit,
Când totul pare în zadar
Şi soarele de nori umbrit.

Plătim, naivi, la suprapreţ
Dorinţa numelui străin,
Dar dacă am scăpat de-ngheţ,
Priveşte-n zări: Ceru-i senin.

Şi înflori-vor trandafirii
Spre a ne fi mereu îndemn,
Un legământ al regăsirii
Şi-al adevărului însemn.

Recunoscând că valul mării
Aduce alt nisip, curat,
Vom da un nume întâmplării
Ca să uităm ce s-a-ntâmplat.

Real fără tăgadă

Cam totul era simplu şi normal
Şi uneori răstălmăceam idei,
Visam abstract deşi plângeam real,
Te modelam pe umbre de femei.

Credeam în stele dar vedeam doar norii,
Mai rar, în ochii tăi ştiam privi,
De-atîtea ori zăream trecând cocorii,
Însă uitasem verbul „a trăi”.

Din împliniri făceam un caz concret,
Eşecul nu-l luam în serios,
Cuvântului dădeam doar sens complet
Fără să ştiu că poate fi pe dos.

Contrar a tot ce, poate, se-nţelege,
La miez de noapte pavăză mi-ai fost
Lăsându-mi libertatea de-a alege
Să mă întorc din drumuri fără rost.

Când cerul primăverii da în pârg
Am înţeles ce-nseamnă să nu fii,
Am înţeles că viaţa nu-i un târg
Din care poţi să pleci şi să revii.

Trăiesc acum de pe o zi pe alta,
Spun că trăiesc, deşi e clar că mint,
Însă tot cred că stânci de sparg, cu dalta,
Curând vom face nuntă de argint.

Vânat-am, nebuneşte, un miraj
Fără să ştiu că eu sunt cel vânat,
Acum, chiar şi aşa, am prins curaj
Să vreau să fiu un om adevărat.

Nu mă mai tem şi pot să dau de ştire
Că va fi soare, ploaia-i pe sfârşit,
Că ştiu acum un drum spre fericire
Şi-acesta-i drumul ce ne e sortit.

Aşa că te iubesc, fără tăgadă,
Aşa că te iubesc, fără-ntrebări,
Oraşul nu mai are nici o stradă,
Iar sufletu-mi e-o listă de-aşteptări.

Absolut concret

Crucea timpului se frânge

Renegându-se complet,

Idealul se restrânge

Într-un absolut concret.

Ceasurile-arată-n grabă

Un posibil mers prea-ncet,

Nimeni nu se mai întreabă:

Ce-i normal? Ce-i desuet?

Chiar şi scrisul se complică,

N-are semne-n alfabet,

Că aşa-i la o adică,

Absolutul e concret.

Alteori, din întâmplare,

Sunt absurd şi indiscret,

Am mereu câte-o-ntrebare

Şi vreau un răspuns concret.

Miezul nopţii pune nume

Chiar şi urmei de regret,

Aducând mereu spre lume

Absolutul mai concret.

Când un semn de exclamare

Pune un accent discret,

Chiar mă-ntreb de mi se pare,

Ori dau eu sens incomplet.

Umbra zorilor, pe fugă,

Îmi dă dreptul să repet,

Să înalţ spre cer o rugă

Absolută în concret.

Repetitio in integrum

Prea multe se repetă. Chiar prea multe
Şi simt accentul pus, paradoxal,
Pe un consens ce-ar trebui s-asculte
De valul ce se vrea strivit de mal.

Obositor, pun faptă lângă faptă
Rupând ideea către început,
Mă regăsesc şi ştiu că mă aşteaptă
Întoarcerea... mereu spre absolut.

Cum toate se petrec din întâmplare,
Chiar adevărul pare-a fi contrar,
Iar paşii lasă semne de-ntrebare
Când urmele, în mod subit, dispar.

Privită dinspre seară, ziua-i tristă
Iar dimineaţa-i timpul viitor,
Dualitatea vorbelor persistă
Într-un absurd ansamblu de decor.

Repetitiv prea multe se întâmplă,
Şi ceasul are ritmul cunoscut,
Simt gândul cum pulsează iar în tâmplă,
Absurdizant, mutându-mă-n trecut.

Prea multe se repetă. Parcă toate,
Şi toate mi se-arată-n mod firesc...
S-o iau de la-nceput? Nu se mai poate...
Capitulard pun punct… Şi mă opresc...

Dreptul de a spune

Când m-am născut era o iarnă grea,
Zăpezile priveau de peste case...
Trei zile-au trebuit ca mama mea
Să hotărască liber să mă lase.

Copil am fost atât cât să se creadă
Că n-am ştiut ce-i rău sau ce e bun,
Doar lacrima ce aştepta să cadă
Îmi era semnul ce vroiam să-l pun.

Poveri enorme mi s-au pus în spate
Şi-o cruce peste suflet mi s-a pus,
Lovit mereu de-a lumii nedreptate
Am învăţat să nu mă las supus.

Îmi da avânt spre timpul viitor
Doar fulgerul furtunilor de vară.
Scârbit de răutatea tuturor
Vroiam însă să mor seară de seară.

Prin râpe am trecut fără să-mi pese
Că rănile mă năpădeau de tot,
Deşi ştiam că-n jurul meu se ţese
Un prea absurd şi idiot complot.

Şi toate repetându-se, un cerc
A dat contur la toată viaţa mea,
Soluţia finală vreau să-ncerc,
Şi nu mai vreau să văd ce va urma.

Chiar dacă-s acuzat de laşitate,
E dreptul meu să spun: nu se mai poate!

Paşi spre infinit

Uneori trăim fără motiv,
Paşii parcă ni-s în sens invers,
Viaţa nu-i un simplu substantiv,
Dacă vrem, clădim un univers.

Uneori privim, uitaţi, în gol,
Întuneric peste tot găsim,
Drumul cel mai scurt face ocol
Şi, de obicei, mai rătăcim.

Obsesivul ne striveşte-ncet,
Teoretic ştim aproape tot,
Adevăru-i însă incomplet
Cât ascunde-al gândului complot.

Uraganul lasă cerul clar,
Luna arde-al nopţii rol ştiut,
Infinitul nici n-are habar
Cât de mult e, zilnic, definit.

Judecăm de multe ori mărunt,
Paşii uneori ni-s în zadar,
Timpul trece într-un amănunt
Ce mereu devine necesar.

Matematic totu-i definit,
Calculând, eu simt c-am obosit.

Cântec în ploaie

Plouă iar şi plouă greu,
Plouă în sufletul meu,
Lacrima mi-a mai rămas.

Mă confund cu-n pas rebel
Să-mi găsesc al vieţii ţel,
Eu, copilul de pripas.

Cerul nu-i deloc senin,
Gânduri caut să-mi abţin,
Clipei rost nu îi găsesc.

Pasul îl tot pun în gol,
Nu-s actor, dar joc un rol,
Să pot spune că trăiesc.

Haosul nemărginit
Într-un colţ m-a ţintuit,
Hotărându-mi drum invers.

Nopţile au sens obscur
Dar, la miezul nopţii, jur
Că există şi revers.

Plouă parcă zi de zi
Însă nu mă pot opri,
Voi schimba totul din mers.

Şi voi pune iar hotar
Zilelor din calendar
Cu un gând şi cu un vers...