Daniel este un tânăr care ţine morţiş să definească minunea care se petrece cu el. E atât de inocent şi de mirat în faţa concretului eruptiv pe care multă vreme a dorit să-l controleze, să-l ordoneze, să-l exploateze cu toate că ştie că pseudonimul său, 3D, nume de argonaut pe corabia virtualităţii deschise de „bulevardele informaţiei” cibernetice chiar semnifică cele trei dimensiuni necesare excursului prin absolute: Determinare, Demitizare, Divinizare.
Lumea virtuală în care are impresia că s-a prăbuşit este de fapt, lumea purităţii, a bucuriei, a lipsei de durere şi, mai ales, a lipsei de ostilitate din partea semenilor.
Îngerul biruitor şopteşte ruga eternă a întrupărilor în vers:
„Miezul nopţii pune nume
Chiar şi urmei de regret,
Aducând mereu spre lume
Absolutul mai concret.
Umbra zorilor, pe fugă,
Îmi dă dreptul să repet,
Să înalţ spre cer o rugă
Absolută în concret.”
Dincolo de tonul frumos deprins în curgerea cuvintelor ce izvorăsc din adâncul fiinţei lui Daniel pândesc la tot pasul abisuri proiectate parcă de prea plinul sufletului său de ales alergător după himera eternităţii:
„Hai, vino, hai în margine de lume
Să fim noi doi un val de neoprit
De pe acum, având acelaşi nume,
Suntem un început de infinit.”
Ritmul şi rimele asumate de poet exprimă nu numai vastitatea experimentărilor sale ci şi o fină cunoaştere a ceea ce se numeşte „măsura” zicerii poetice.
Nimic nu violentează curgerea lină a discursului. Astfel, versurile:
„Cine nu crede adevărul vieţii
Poate trăi minţit şi concesiv,
Uitând mereu că zorii dimineţii
A nopţii poartă-nchid definitiv.”
semnifică, fără îndoială, o reală şi adevărată mărturisire de credinţă căci poetul este atât de lucid încât poate constata cu oarecare seninătate:
„În viaţa mea, mai plouă clandestin,
Iar timpul a plecat să odihnească
Tăcerea. Plâng şi caut, să-mi închin,
Zorii de zi pe-o cale mai lumească.”
Dematerializarea înseamnă pentru Daniel-Dumitru Darie reasumarea concretului:
„Mă vând de pe acum risipei,
Tu mă păstrează-n gândul tău.”
Cartea aceasta nu este tristă, nu exultă de bucurie dar nici nu te poartă de mână prin labirintul mizeriei concrete.
Cartea aceasta este un mod de a intra în echilibru. Virtualul câmp de existenţă mărturisit în „Autobiografic” este doar porunca asumării concretului numit uneori „absolut”.
Aşadar, un absolut concret este fiecare clipă a realului căci: „Visul şi jocul nu pot, nu trebuie să aibă ca obiect darul suprem – VIAŢA.”
Emil Albişor
membru U.S.R.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu