Mereu egal cu sine însuşi, autorul versurilor din acest volum nu se dezminte nici de data aceasta, oferindu-ne o reală bucurie a lecturii în imagini ce dau formă „absolut concretă” frământărilor, ezitărilor, temerilor, dar şi bucuriilor efemere ale unui suflet în căutarea şi eterna regăsire a sinelui. Rătăcitor printre gânduri, cum se autodefineşte într-un poem.
Derizoriul drumului cotidian al ambiţiilor şi piedicilor în atingerea unui vis, amărăciunea de a fi nevoit să răzbaţi printr-o a doua cale, speranţa şi uneori îndârjirea de a câştiga dreptul la timp, la viaţă şi la dragoste sunt trăiri şi întâmplări ale fiinţei în care ne regăsim la un moment dat, fiecare din noi. Poate în grade diferite de intensitate, în alte dimensiuni, cu alte interpretări… însă dincolo de acestea, peste toate se aşterne, de obicei, tăcerea. Sau resemnarea. Sau uitarea care te îndeamnă să o iei de la început. Daniel se opreşte însă asupra lor, le cercetează, le frământă – s-ar părea, destul de scrutător, fără a fi însă prea insistent – în încercarea de a le afla taina, sensul, şi le îmbracă în forme noi, pentru a le reda puterea emoţiei.
Parcurgând filele cărţii, iese în evidenţă o anume impresie de spontaneitate a spunerii, cuvintele par a curge unele din altele, iar accesibilul nu distruge sensul profund, ci, dimpotrivă, îl scoate la lumină, înfrumuseţându-l. Căci ceea ce îl defineşte în mod cert pe autor este, fără îndoială, simţul estetic. Expresie a zbuciumului, a tensiunilor interioare, a singurătăţii deznădăjduite, niciodată resemnate, poezia lui place. Poate şi pentru că, de fiecare dată aproape, răzbate din ea speranţa. Poate pentru că adesea autorul pune semnul egalului între trăire şi iubire, între iubire şi femeie (evident, o anume femeie). Poate prin forţa metaforei. Poate din alte motive. În mod sigur însă, pentru că „trădează” sensibilitate.
Ideile, întrebările şi răspunsurile, ezitările şi senti-mentele se aşează până la urmă în matca desăvârşită a versului ri(t)mat, armonios. Se cristalizează în trăiri. Concret. Firesc. Tăcerea devine rostire, fără ca vorbele să fie strivite de cuvinte.
Cartea aceasta este, aşadar, un dar. Al gândurilor unui „simplu om”. Care se vrea păstrat în anonimat. Şi, în ciuda faptului că la un moment dat părea a-şi lua rămas bun, aşa cum făcuse în „Testamentul lupului alb”, Daniel-Dumitru Darie mai are încă destule de spus. Şi, aş adăuga, dacă-mi e îngăduită remarca, şi de făcut! Vom afla odată cu următorul volum, poate, ce a mai smuls timpului care îl duce spre alte începuturi…
prof. Ioana-Cecilia Stanciu
