Ieri, pe lângă râu, trecând,
Am pierdut un fir de gând.
Căutându-l spre apus,
L-am găsit cu vorba dus.
N-aveam lacrimi să îl plâng,
Când păşea cu pasul stâng.
Şi fugea spre miazăzi,
Hăituind rostul de-a fi.
Negăsind al şoaptei rost,
Îşi dorea un adăpost,
Şi, pe drumu-i hărăzit,
A fugit spre răsărit.
Fiind ascuns în firul ierbii,
L-au purtat pe coarne cerbii,
Peste munte, peste deal,
Căutându-i vad şi mal.
Şi-am ajuns să rătăcesc,
Gândurile să-mi găsesc.
Timpul şi-a ucis, încet, hotarul,
Picătura a umplut paharul,
Lacrima a hotărât destinul,
Suspendând, pornirilor, suspinul.
Mai departe văd ca o lumină
Paşii, absolvindu-mă de vină,
Şi, călcând mereu noi orizonturi,
Lupt cu viaţa pe mai multe fronturi.
Adevărul, ca un sens al vieţii,
L-am găsit în crucea dimineţii...
Din risipa-mi toate se adună,
Împletind a visului cunună.
Şi, cum ştiu că soarele răsare,
Viaţa e în sine o-ntâmplare.
