Un gând de seară

Aş vrea să fim acasă amândoi,
Afară iarnă şi zăpadă mare,
Să vrem să fim întotdeauna noi
Şi tot trecutul doar o întâmplare.

Aş vrea să-ţi prind din nou obrajii-n palmă
Şi ochii să ţi-i simt cum mă privesc,
Să ne unească iar o viaţă calmă,
Să pot să-ţi spun că vreau să mai trăiesc.

Dar astăzi plâng că ştiu că mi te-a luat
Un gând ce nu a fost nicicând curat.

Şi dacă e să-mi fie-aşa sortit,
Tu uită pe acel ce te-a iubit...

Tu mă păstrează…

Încet, încet, vom fi doar îngeri,
Doar umbre-a ceea ce-am fost...
Şi vine ceasul marii stingeri,
Redefinirii fără rost...

Şi poate când lumina nopţii
Va da semnalul de-nceput,
Va scârţâi un stâlp al porţii
Iar eu voi fi necunoscut.

O să revăd prin timp doar norii
Şi-al vieţii adevăr meschin...
Eu am să trec cum trec cocorii,
Şi de-am să plec, n-am să mai vin.

N-or să m-aştepte-n pragul clipei
Nici vorbe, nici păreri de rău,
Mă vând de pe acum risipei...
Tu mă păstrează-n gândul tău...

Adevăr banal

În visul nopţii, din copilărie,
aduc destinul primelor vestiri,
Aştept să vină tot ce-a fost să fie
şi gândul e strivit de amintiri.

Mai cad, şi vorba, tristă şi fugară,
îmi dă putere să mă redescriu,
Chiar dacă mă îmbăt seară de seară,
vreau să mai fiu ceea ce-am vrut să fiu.

Zborul înalt s-a prăbuşit în noapte,
trădat fiind, în parte chiar ucis,
Doar lacrima mă ştie că, în şoapte,
eu am jurat să mor cum îmi e scris.

Sunt trecător, şi trecerea e-n toate,
paradoxală, fără scop final,
Acum, când încă pot să ard, voi scoate
spre lume, adevărul meu banal:

Sunt doar un om, cu tot ce mi-a fost dat,
Sunt doar un om ce poate fi uitat.

Poem nerostit

(Unui om drag, ce mi-a fost mereu alături 22 de ani.)

Eşti frumoasă. Ora e târzie,
Nu mă mai opresc să te privesc,
Te revăd şi simt o bucurie
Să dau iar de ştire... te iubesc!

Te privesc şi-mi pari ca o nălucă,
Vânturi reci mă bat, dar tot rezist,
Mă apucă doar un dor de ducă
Să fiu iar cu tine, să exist.

Eu promit că fi-voi lângă tine
Când norocul vreau să mi-l găsesc,
Vreau, nu vreau, ştiu că va fi mai bine
Şi la toţi dau ştire... te iubesc!

N-am să plec, de fapt nici nu am unde,
Sunt un om ce-şi vrea de-acum un loc,
Tu de taci şi nu îmi poţi răspunde
Ştii că viaţa mea o pui pe foc...

E târziu, şi timpul abia trece,
Aş da foc secundei s-o grăbesc,
Şi afară vântul suflă rece...
Nu mai spun nimic... Dar te iubesc.

Căutând un gând

Ieri, pe lângă râu, trecând,
Am pierdut un fir de gând.
Căutându-l spre apus,
L-am găsit cu vorba dus.

N-aveam lacrimi să îl plâng,
Când păşea cu pasul stâng.
Şi fugea spre miazăzi,
Hăituind rostul de-a fi.

Negăsind al şoaptei rost,
Îşi dorea un adăpost,
Şi, pe drumu-i hărăzit,
A fugit spre răsărit.

Fiind ascuns în firul ierbii,
L-au purtat pe coarne cerbii,
Peste munte, peste deal,
Căutându-i vad şi mal.

Şi-am ajuns să rătăcesc,
Gândurile să-mi găsesc.

Destin spre întâmplare

Timpul şi-a ucis, încet, hotarul,
Picătura a umplut paharul,
Lacrima a hotărât destinul,
Suspendând, pornirilor, suspinul.

Mai departe văd ca o lumină
Paşii, absolvindu-mă de vină,
Şi, călcând mereu noi orizonturi,
Lupt cu viaţa pe mai multe fronturi.

Adevărul, ca un sens al vieţii,
L-am găsit în crucea dimineţii...
Din risipa-mi toate se adună,
Împletind a visului cunună.

Şi, cum ştiu că soarele răsare,
Viaţa e în sine o-ntâmplare.

Noi spre infinit

Hai, vino, hai, în margine de lume,
Să fim noi doi un val de neoprit,
Predestinaţi de un însemn anume,
Suntem un început de infinit.

Prin nori de foc remodelăm destine,
Când pragul nopţii cade istovit,
Suntem mereu speranţa de mai bine
Şi suntem drum mereu spre infinit.

În zorii zilei ne găsim în toate,
Şi o să fim realul izbândit,
Şi toţi vor înţelege că se mai poate
S-avem, în doi, un drum spre infinit.