Noi spre infinit

Hai, vino, hai, în margine de lume,
Să fim noi doi un val de neoprit,
Predestinaţi de un însemn anume,
Suntem un început de infinit.

Prin nori de foc remodelăm destine,
Când pragul nopţii cade istovit,
Suntem mereu speranţa de mai bine
Şi suntem drum mereu spre infinit.

În zorii zilei ne găsim în toate,
Şi o să fim realul izbândit,
Şi toţi vor înţelege că se mai poate
S-avem, în doi, un drum spre infinit.

La tine...

...vieţii mele

Poate mai vorbesc şi de noroc,
Poate şi de gânduri clandestine,
Am trecut prin apă şi prin foc,
Şi am reajuns, mereu, la tine...

Toate câte-au fost au şi rămas,
Lacrima ştiu clar că-mi aparţine,
Şi mă-ncumet să mai fac un pas,
Adevărul e, mereu, la tine...

Frig a fost şi uneori prea greu,
M-am strivit de rău ca şi de bine,
Am crezut că totuşi pot fi Eu,
Valul vieţii m-a adus la tine...

Lumina în perspectivă

În viaţa mea, mai plouă clandestin,
Chiar timpul vrea să se mai odihească
Plâng în tăcere, caut să-mi închin,
Zorii de zi pe-o cale mai lumească.

Orgii de roşu închinând pahare
Pe malul apei tot mereu se fac,
Eu îmi duc crucea şi mi se tot pare
Că păsările nopţii nu mai tac.

Să tac? Să plâng? Mi-e plânsul în zadar,
Eu vreau lumină, vreau să fie soare,
Aprindeţi torţe, vreau să dau în dar
O zi în plus, o zi de sărbătoare.

Şi nu avem...

-un fel de replică-

O noapte nu avem şi n-o petrecem,
Ci doar ne facem că suntem în doi...
Dar, peste toate, când răsare luna
Ne regăsim, aşa, străini, tot noi.

O zi n-avem şi până-n zori de ziuă
Mai dăm din umeri şi ne ard şi ploi,
Când, peste toate, iar dăm foc luminii,
Ne regăsim, aşa, mai trişti, tot noi.

N-avem nimic. Atât, singurătatea
Ce vine-n valuri peste amândoi,
Doar câte-un ceas de poate ne permitem
Să fim, în taină, singuri, numai noi.

Gând de uitare

Mă mai robesc istorii sa mă cearnă,
Accente pun numai pe ce va fi,
Rătăcitor cobor din a mea rază
Inevitabil îmi eşti zori de zi.

Apoi, de-mi vând trecutul la tarabă
Mă-ntrec cu primăvara în trăiri,
Iar şoaptele mă pun din nou la treabă,
Hotărnicind statornice iubiri.

Ascuns fiind de tot ce mă mai ţine
Lovesc mereu în toate ce se duc.
Şi cum doar şoapta sigur mi-aparţine
N-am cum să uit cu totul de trecut.

Requiem pentru Grete

(Noaptea neagra, 05-06.05.03)

Te-am găsit – o buburuză mică
Strânsă într-un pumn căuş făcut,
Licărire de avânt şi frică,
Pas spre viitorul absolut.

Ţi-am dat nume şi visai cuminte
Cu un glas uşor şi cunoscut,
Şi priveai din urmă spre-nainte
Către adevărul absolut.

Te-ai făcut frumoasă în speranţă
Şi treceai în unduire lină
Ca o undă vagă de romanţă
Către altă zi, către lumină.

Dar, a fost să fie noaptea albă,
Te-ai strivit pentru a fi mereu...
Ai plecat după un fir de iarbă
Şi te-ai dus încet spre Dumnezeu.

Cine ştie-aşa a fost să fie,
Drumul tău spre timpul de apoi,
Noi te-am vrut mereu lumină vie,
Tu te-ai vrut un înger pentru noi.

Şi spun „eu” vorbind de-o dimineaţă
Ce n-aş vrea nicicând să se repete
Când trăiam din ultima speranţă
Doar s-o-ntoarce viaţa-n tine, Grete!

Nu a fost ce-am vrut şi tu te-ai dus,
Au rămas, plângând, trei oameni mari,
Ne rămâi o stea fără apus
Şi-aşteptăm în vis să ne apari.

Dar mereu vei fi ce-a fără frică,
Dormi în pace şi visează blând,
Chiar de-ai fost un suflet de pisică,
Ai rămas o lacrimă de gând.