Nu vreau să fiu în haită şi flămând,
Prefer să-l văd pe cel ce mă împuşcă,
Să ştiu că timpul trece ca un gând...
Şi el flămând... Să simt că viaţa-mi muşcă...
Zăpada iernii-i uneori prea mare,
Şi drumul, singur, nu mai pot să-l fac,
Însă mi-e greu şi nu mai am răbdare,
Şi-aştept ca timpul să-mi găsească leac.
Prin faţa mea trec haite-nflămânzite
Spre un himeric ţel neînţeles,
Mânate de-ale simţului ursite...
Instinctualul drum către regres.
Zăpezile sunt mari şi cad întruna,
Mutând hotare înspre necuprins,
Iar dacă uneori răsare luna,
Presimt că-i vremea să m-arăt învins.
În haită pot să fiu un anonim,
Dar viaţa n-o pot duce clandestin.
Chiar dacă am un drum de-nsingurat,
Nu vreau s-ajung în haită lup turbat.
Va fi să te iubesc pe ţărmul mării,
Când stelele se pierd în necuprins,
Lăsându-ne în voia întâmplării,
Să ducem cartea vieţii spre cuprins.
Ne va spăla un val curat al mării
De toate câte ni s-au întâmplat,
Şi-nţelegând misteru-ndepărtării,
Vei fi din nou izvor de rod bogat.
Iar eu te voi simţi ca ţărm al mării,
Spre care vin în drumu-mi dinspre cer,
Amestecându-te cu gustul sării,
Nici zorii zilei n-am să ştiu când pier.
Ne vom iubi-n curând pe malul mării,
Redând contur întregului trecut,
Uniţi de-aceeaşi şoaptă a chemării
Ţinti-vom spre înaltul absolut.
Plouă parcă într-un mod ciudat,
Plouă peste razele de soare,
Semnul crucii mult prea tare doare,
Tot mai mult în formă-i inversat.
Norii trag de raze-n curmeziş
Şi prefiră lacrimi arzătoare,
Lumea e mereu mai doritoare
De-a-şi simţi privirile-n cruciş.
Ploaia, risipind furtuni de foc,
Pune întrebări hotărâtoare
Şi, când toţi privesc doar către soare,
Defineşte-al umbrelor noroc.
Vântul, poate chiar întâmplător,
Dă speranţă clipei viitoare,
Plăsmuind motive zdrobitoare
Pentru toate visele ce mor.
Plouă totuşi într-un mod ciudat,
Ploaia pare-a fi izbăvitoare,
Agăţând de razele de soare
Întâmplări ce nu s-au întâmplat.
Dar, piezişe, razele de soare,
Plâng prin ploaia purificatoare.
Seara pune iarăşi stăpânire
Peste vadul cerului senin,
Izgonind mereu spre amintire
Importanţa zilelor ce vin.
Hohotul de noapte liniştită
Dă-nţeles de clipe-n unison,
Amintirea-mi e mereu ispită,
Patimă, dorinţă, abandon.
Stelele dau iarăşi relevanţă
Haosului vag şi prea firesc,
Rostuind a lumii cutezanţă
Într-un carusel Dumnezeiesc.
Printre umbre şi însemne sfinte
Uit chiar şi ce mie îmi spuneam,
Vorba-mi e strivită de cuvinte,
Lacrima îţi bate ţie-n geam.
Mâine vom fi iarăşi o pereche
Vom fi noi în ochii tuturor,
Vom fi o poveste totuşi veche,
Însă nu-i nimic întâmplător.
Liniştea ce va urma să vină
Va da vieţii sensul absolut,
Regăsind a nopţilor lumină,
Vom avea şi tot ce n-am avut.
Viaţa pune iarăşi stăpânire
Să găsim un drum spre nemurire.
De-ai fi o floare-a câmpului,
Te-aş lua cu tot, cu rădăcină
Şi te-aş ascunde în lumină.
De-ai fi o rază-a soarelui,
M-aş înălţa până la stele
Şi te-aş ascunde printre ele.
De-ai fi o şoaptă-a vântului,
Moară de vânt să fiu aş vrea
Şi te-aş păstra numai a mea.
De-ai fi seninul cerului
În nor de foc m-aş preschimba
S-atrag mereu privirea ta.
De-ai fi izvorul gândului,
Ai fi cu mine viaţa toată
Şi nu te-aş pierde niciodată.
De-ai fi hotarul timpului,
Să-mbătrânesc nu aş putea
Şi-n poarta ta mereu aş sta.
Dar pân’ la urmă ce să fac?
Pe toate cum să le împac?
Eşti totul... Chiar dacă n-ai fi,
Alt orizont nu aş privi.
Mereu te chem, te vreau mereu
Icoană sufletului meu.
Oh, Doamne, ce sfârşit banal...
Doar eu pe patul de spital...*******
Mai ştii... ce nume îţi dădeam
Când şi în vis te căutam?
Icoană, lacrimă şi stea...
Mereu, mereu, iubita mea...
Mai ştii... ce gânduri împleteam
Când ploaia ne bătea în geam?
Gândeam că-ntruna va ploua
Şi că de toate vom uita...
Mai ştii... ce-nflăcăraţi eram
Când pradă vieţii ne lăsam?
Lumina peste noi cădea,
Iar noi simţeam că se-nnopta...
Mai ştii... ce nume îmi dădeai
Când numai stelele vedeai?
Şi ceru-ntreg se oglindea
În gândul şi privirea ta...
Mai ştii... ce gânduri mari aveai
Când parcă fără grai erai?
Şi sufletu-ţi mă cuprindea,
Urmând în tine-a mă purta...
Mai ştii... cum plânsul alinai
Când ochii-n palme mi-i luai?
De-aş fi ştiut ce va urma...
Ai ochii plânşi, iubita mea…*******
Şi sensul unic e real,
Urmează punctul de final...
Cine nu crede adevărul vieţii
Poate trăi minţit şi concesiv,
Uitând mereu că zorii dimineţii
A nopţii poartă-nchid definitiv.
Am pus un pas pe prag şi astfel ştiu:
Orice poveste nouă e tot veche,
Chiar dacă azi nu sunt ce vreau să fiu,
Eu cred mereu în suflete pereche.
Privind spre nori azi regăsesc lumina,
Din fulgerul furtunii mă hrănesc,
Şi fac recurs, recunoscându-mi vina
De-a şti că viaţa trece-n mod firesc.
Ridic privirea, liber, către cer
Şi spun mereu o rugăciune veche,
Ştiu că-s sarac, la bogăţii nu sper,
Dar, Doamne, lasă-mi sufletul pereche.
