Te-mbrăţişez şi ceasul îl privesc,
şi simt cum ochii-ncet mi se-nchid...
Încep încet, încet, să-mbătrânesc,
şi iar destinul meu e translucid.
De nicăieri venit-am şi mă trec,
uitând să cred că timpu-mi e vrăjmaş...
Strivit de locu-n care mă aplec,
nu pot trăi ca umbra unui laş.
Mi-adun din umbre sensul unui gând,
să pot să trec hotare clandestin,
iar de-i nevoie-n târguri să mă vând,
că multora eu piept pot să le ţin.
Şi dacă toate-ncep şi se sfârşesc,
căzând în desuet, în mod comun,
apusul am curajul să-l privesc
şi adevărul tuturor sa-l spun:
Îmbătrânind simt orişice hotar
şi mă întreb de pot trăi-n zadar.
Printre aberaţii şi ambiţii
Definim un ideal absurd,
Sufletul strivit între condiţii
Se descrie a fi orb şi surd.
Între adevăr şi injustiţii
Nu mai ştim când lacrimile curg,
Exaltaţi mereu de noi ambiţii,
Răsăritul îl numim amurg.
Clipelor le tot tăiem avântul,
Şoaptele sunt doar un semn ciudat,
Chiar când crapă între noi pământul
Ştim că nu-i nimic adevărat.
Totuşi, vrem să mergem mai departe,
Însă doar de piedici ne lovim,
Şi simţim că ne-ndreptăm spre moarte,
Că, deja, de mult nu mai trăim.
Hai să regăsim însă puterea
De-a da morţii un atac sublim,
Să uităm şi răul şi durerea,
Să-nvăţăm, din nou, să ne iubim.
Azi mă simt stăpân pe lumea toată,
Nu mai ştiu ce poate-a mă opri,
Tot ce vreau de-acum o să se poată,
Roata vieţii iar se va-nvârti.
În căuşul palmei te voi prinde,
Gândul tău să pot să-l ocrotesc,
Şi-ai să vezi cum focul se aprinde
Când privirile ni se-ntâlnesc.
Am trăit prea mult în neodihnă,
Astăzi ştiu că nu-i nimic pierdut,
Împărţi-vom iar a vieţii tihnă
Fără frica de neprevăzut.
Clopotele cerurilor sparte
Or să bată într-un ritm drăcesc,
Noi, în doi, vom scrie altă carte
Când privirile ni se-ntâlnesc.
Vom avea chiar şi acelaşi nume,
Nord sau sud, în nici un caz apus,
Şi vom şti să ne-arătăm în lume,
Tuturor spunând ce-avem de spus.
Şi mă vei ierta uitând de toate,
Vieţii dând un sens dumnezeiesc,
Învăţa-vom că orice se poate.
Când privirile ni se-ntâlnesc.
O, Doamne, nu mai văd acum nimic,
Doar chipul tău ce-l caut peste tot,
Şi câte aş avea mereu să zic,
Şi mă opresc mereu că nu mai pot...
Să fiu cu tine m-aş preface-n foc,
Chiar dacă-n foc ar fi ca eu să ard,
Şi timpul l-aş opri o clipă-n loc
Ştiindu-te că tu îmi eşti stindard.
Aş lua cuvântul tău fără să-l schimb
Şi mi l-aş pune vieţii căpătâi,
Oricum privesc te văd ca pe un nimb
De la-nceputul lumilor dintâi.
Pentru o clipă doar de-ai fi să-mi fii,
Aş mai cerşi la cer încă atât,
Să pot să-ţi dăruiesc, fără să ştii,
Mereu îndepărtarea de urât.
Să fii cu mine şi să fim noi doi
Când luna se ascunde în lumini,
Iar timpul să îl vrem doar înapoi
Să fim şi rădăcină şi tulpini.
Aş vrea să fim acasă amândoi,
Afară iarnă şi zăpadă mare,
Să vrem să fim întotdeauna noi
Şi tot trecutul doar o întâmplare.
Aş vrea să-ţi prind din nou obrajii-n palmă
Şi ochii să ţi-i simt cum mă privesc,
Să ne unească iar o viaţă calmă,
Să pot să-ţi spun că vreau să mai trăiesc.
Dar astăzi plâng că ştiu că mi te-a luat
Un gând ce nu a fost nicicând curat.
Şi dacă e să-mi fie-aşa sortit,
Tu uită pe acel ce te-a iubit...
Încet, încet, vom fi doar îngeri,
Doar umbre-a ceea ce-am fost...
Şi vine ceasul marii stingeri,
Redefinirii fără rost...
Şi poate când lumina nopţii
Va da semnalul de-nceput,
Va scârţâi un stâlp al porţii
Iar eu voi fi necunoscut.
O să revăd prin timp doar norii
Şi-al vieţii adevăr meschin...
Eu am să trec cum trec cocorii,
Şi de-am să plec, n-am să mai vin.
N-or să m-aştepte-n pragul clipei
Nici vorbe, nici păreri de rău,
Mă vând de pe acum risipei...
Tu mă păstrează-n gândul tău...
În visul nopţii, din copilărie,
aduc destinul primelor vestiri,
Aştept să vină tot ce-a fost să fie
şi gândul e strivit de amintiri.
Mai cad, şi vorba, tristă şi fugară,
îmi dă putere să mă redescriu,
Chiar dacă mă îmbăt seară de seară,
vreau să mai fiu ceea ce-am vrut să fiu.
Zborul înalt s-a prăbuşit în noapte,
trădat fiind, în parte chiar ucis,
Doar lacrima mă ştie că, în şoapte,
eu am jurat să mor cum îmi e scris.
Sunt trecător, şi trecerea e-n toate,
paradoxală, fără scop final,
Acum, când încă pot să ard, voi scoate
spre lume, adevărul meu banal:
Sunt doar un om, cu tot ce mi-a fost dat,
Sunt doar un om ce poate fi uitat.
