Ieri, pe lângă râu, trecând,
Am pierdut un fir de gând.
Căutându-l spre apus,
L-am găsit cu vorba dus.
N-aveam lacrimi să îl plâng,
Când păşea cu pasul stâng.
Şi fugea spre miazăzi,
Hăituind rostul de-a fi.
Negăsind al şoaptei rost,
Îşi dorea un adăpost,
Şi, pe drumu-i hărăzit,
A fugit spre răsărit.
Fiind ascuns în firul ierbii,
L-au purtat pe coarne cerbii,
Peste munte, peste deal,
Căutându-i vad şi mal.
Şi-am ajuns să rătăcesc,
Gândurile să-mi găsesc.
Timpul şi-a ucis, încet, hotarul,
Picătura a umplut paharul,
Lacrima a hotărât destinul,
Suspendând, pornirilor, suspinul.
Mai departe văd ca o lumină
Paşii, absolvindu-mă de vină,
Şi, călcând mereu noi orizonturi,
Lupt cu viaţa pe mai multe fronturi.
Adevărul, ca un sens al vieţii,
L-am găsit în crucea dimineţii...
Din risipa-mi toate se adună,
Împletind a visului cunună.
Şi, cum ştiu că soarele răsare,
Viaţa e în sine o-ntâmplare.
Hai, vino, hai, în margine de lume,
Să fim noi doi un val de neoprit,
Predestinaţi de un însemn anume,
Suntem un început de infinit.
Prin nori de foc remodelăm destine,
Când pragul nopţii cade istovit,
Suntem mereu speranţa de mai bine
Şi suntem drum mereu spre infinit.
În zorii zilei ne găsim în toate,
Şi o să fim realul izbândit,
Şi toţi vor înţelege că se mai poate
S-avem, în doi, un drum spre infinit.
...vieţii mele
Poate mai vorbesc şi de noroc,
Poate şi de gânduri clandestine,
Am trecut prin apă şi prin foc,
Şi am reajuns, mereu, la tine...
Toate câte-au fost au şi rămas,
Lacrima ştiu clar că-mi aparţine,
Şi mă-ncumet să mai fac un pas,
Adevărul e, mereu, la tine...
Frig a fost şi uneori prea greu,
M-am strivit de rău ca şi de bine,
Am crezut că totuşi pot fi Eu,
Valul vieţii m-a adus la tine...
În viaţa mea, mai plouă clandestin,
Chiar timpul vrea să se mai odihească
Plâng în tăcere, caut să-mi închin,
Zorii de zi pe-o cale mai lumească.
Orgii de roşu închinând pahare
Pe malul apei tot mereu se fac,
Eu îmi duc crucea şi mi se tot pare
Că păsările nopţii nu mai tac.
Să tac? Să plâng? Mi-e plânsul în zadar,
Eu vreau lumină, vreau să fie soare,
Aprindeţi torţe, vreau să dau în dar
O zi în plus, o zi de sărbătoare.
-un fel de replică-
O noapte nu avem şi n-o petrecem,
Ci doar ne facem că suntem în doi...
Dar, peste toate, când răsare luna
Ne regăsim, aşa, străini, tot noi.
O zi n-avem şi până-n zori de ziuă
Mai dăm din umeri şi ne ard şi ploi,
Când, peste toate, iar dăm foc luminii,
Ne regăsim, aşa, mai trişti, tot noi.
N-avem nimic. Atât, singurătatea
Ce vine-n valuri peste amândoi,
Doar câte-un ceas de poate ne permitem
Să fim, în taină, singuri, numai noi.
Mă mai robesc istorii sa mă cearnă,
Accente pun numai pe ce va fi,
Rătăcitor cobor din a mea rază
Inevitabil îmi eşti zori de zi.
Apoi, de-mi vând trecutul la tarabă
Mă-ntrec cu primăvara în trăiri,
Iar şoaptele mă pun din nou la treabă,
Hotărnicind statornice iubiri.
Ascuns fiind de tot ce mă mai ţine
Lovesc mereu în toate ce se duc.
Şi cum doar şoapta sigur mi-aparţine
N-am cum să uit cu totul de trecut.
