Definiri şi redefiniri

Daniel este un tânăr care ţine morţiş să definească minunea care se petrece cu el. E atât de inocent şi de mirat în faţa concretului eruptiv pe care multă vreme a dorit să-l controleze, să-l ordoneze, să-l exploateze cu toate că ştie că pseudonimul său, 3D, nume de argonaut pe corabia virtualităţii deschise de „bulevardele informaţiei” cibernetice chiar semnifică cele trei dimensiuni necesare excursului prin absolute: Determinare, Demitizare, Divinizare.

Lumea virtuală în care are impresia că s-a prăbuşit este de fapt, lumea purităţii, a bucuriei, a lipsei de durere şi, mai ales, a lipsei de ostilitate din partea semenilor.

Îngerul biruitor şopteşte ruga eternă a întrupărilor în vers:

„Miezul nopţii pune nume

Chiar şi urmei de regret,

Aducând mereu spre lume

Absolutul mai concret.

Umbra zorilor, pe fugă,

Îmi dă dreptul să repet,

Să înalţ spre cer o rugă

Absolută în concret.”

Dincolo de tonul frumos deprins în curgerea cuvintelor ce izvorăsc din adâncul fiinţei lui Daniel pândesc la tot pasul abisuri proiectate parcă de prea plinul sufletului său de ales alergător după himera eternităţii:

„Hai, vino, hai în margine de lume

Să fim noi doi un val de neoprit

De pe acum, având acelaşi nume,

Suntem un început de infinit.”

Ritmul şi rimele asumate de poet exprimă nu numai vastitatea experimentărilor sale ci şi o fină cunoaştere a ceea ce se numeşte „măsura” zicerii poetice.

Nimic nu violentează curgerea lină a discursului. Astfel, versurile:

„Cine nu crede adevărul vieţii

Poate trăi minţit şi concesiv,

Uitând mereu că zorii dimineţii

A nopţii poartă-nchid definitiv.”

semnifică, fără îndoială, o reală şi adevărată mărturisire de credinţă căci poetul este atât de lucid încât poate constata cu oarecare seninătate:

„În viaţa mea, mai plouă clandestin,

Iar timpul a plecat să odihnească

Tăcerea. Plâng şi caut, să-mi închin,

Zorii de zi pe-o cale mai lumească.”

Dematerializarea înseamnă pentru Daniel-Dumitru Darie reasumarea concretului:

„Mă vând de pe acum risipei,

Tu mă păstrează-n gândul tău.”

Cartea aceasta nu este tristă, nu exultă de bucurie dar nici nu te poartă de mână prin labirintul mizeriei concrete.

Cartea aceasta este un mod de a intra în echilibru. Virtualul câmp de existenţă mărturisit în „Autobiografic” este doar porunca asumării concretului numit uneori „absolut”.

Aşadar, un absolut concret este fiecare clipă a realului căci: „Visul şi jocul nu pot, nu trebuie să aibă ca obiect darul suprem – VIAŢA.”

Emil Albişor

membru U.S.R.

Definitoriu şi absolut

Mereu egal cu sine însuşi, autorul versurilor din acest volum nu se dezminte nici de data aceasta, oferindu-ne o reală bucurie a lecturii în imagini ce dau formă „absolut concretă” frământărilor, ezitărilor, temerilor, dar şi bucuriilor efemere ale unui suflet în căutarea şi eterna regăsire a sinelui. Rătăcitor printre gânduri, cum se autodefineşte într-un poem.

Derizoriul drumului cotidian al ambiţiilor şi piedicilor în atingerea unui vis, amărăciunea de a fi nevoit să răzbaţi printr-o a doua cale, speranţa şi uneori îndârjirea de a câştiga dreptul la timp, la viaţă şi la dragoste sunt trăiri şi întâmplări ale fiinţei în care ne regăsim la un moment dat, fiecare din noi. Poate în grade diferite de intensitate, în alte dimensiuni, cu alte interpretări… însă dincolo de acestea, peste toate se aşterne, de obicei, tăcerea. Sau resemnarea. Sau uitarea care te îndeamnă să o iei de la început. Daniel se opreşte însă asupra lor, le cercetează, le frământă – s-ar părea, destul de scrutător, fără a fi însă prea insistent – în încercarea de a le afla taina, sensul, şi le îmbracă în forme noi, pentru a le reda puterea emoţiei.

Parcurgând filele cărţii, iese în evidenţă o anume impresie de spontaneitate a spunerii, cuvintele par a curge unele din altele, iar accesibilul nu distruge sensul profund, ci, dimpotrivă, îl scoate la lumină, înfrumuseţându-l. Căci ceea ce îl defineşte în mod cert pe autor este, fără îndoială, simţul estetic. Expresie a zbuciumului, a tensiunilor interioare, a singurătăţii deznădăjduite, niciodată resemnate, poezia lui place. Poate şi pentru că, de fiecare dată aproape, răzbate din ea speranţa. Poate pentru că adesea autorul pune semnul egalului între trăire şi iubire, între iubire şi femeie (evident, o anume femeie). Poate prin forţa metaforei. Poate din alte motive. În mod sigur însă, pentru că „trădează” sensibilitate.

Ideile, întrebările şi răspunsurile, ezitările şi senti-mentele se aşează până la urmă în matca desăvârşită a versului ri(t)mat, armonios. Se cristalizează în trăiri. Concret. Firesc. Tăcerea devine rostire, fără ca vorbele să fie strivite de cuvinte.

Cartea aceasta este, aşadar, un dar. Al gândurilor unui „simplu om”. Care se vrea păstrat în anonimat. Şi, în ciuda faptului că la un moment dat părea a-şi lua rămas bun, aşa cum făcuse în „Testamentul lupului alb”, Daniel-Dumitru Darie mai are încă destule de spus. Şi, aş adăuga, dacă-mi e îngăduită remarca, şi de făcut! Vom afla odată cu următorul volum, poate, ce a mai smuls timpului care îl duce spre alte începuturi…

prof. Ioana-Cecilia Stanciu

"Second-Life"

Presaţi de gândurile zilelor prezente viaţa pare a se redefini. Concretul şi idealul au reflexii identice şi comune. O oglindă transparentă începe să definească comportamente necunoscute.

Realitatea socială obligă şi îngrădeşte la principii şi percepte bine statuate de-a lungul timpului. Principiilor, corecte sau mai puţin corecte, firea umană, în mod natural se opune şi doreşte a crea un alt orizont, o altă sferă a manifestărilor propriilor idei, propriilor speranţe, propriilor vise; o lume libertină şi conservatoare totodată.

Fără de planuri, fără de gânduri profunde, o altă trăire, paralelă, în care iniţial există doar el, creatorul, este experimentată şi dezvoltată pas cu pas. E o lume a unei realităţi dorite, a unui mod de simţire şi trăire conform unor răbufniri de orgoliu. Necesară sau nu, bună sau nu, lumea aceasta există pentru mulţi, şi, de multe ori, influenţează şi marchează destine. Iar consecinţele nu se lasă aşteptate...

Înainte de Internet au existat imagini, texte, filme, muzică... toate formele de artă posibilă există cu scopul de a comunica o anumită viziune a lumii, de a crea o anumită stare. Este oarecum ipocrit să susţin că realitatea virtuală este net inferioară acestor medii de comunicare.

Internetul a deschis o cutie a Pandorei. Crearea unei lumi virtuale, într-o societate virtuală, este la o distanţă de un click. Şi, pentru că Internetul este, dincolo de toate şi o mare afacere, nici nu e nevoie de a o crea. Site-uri dedicate unei aşa-zise comunicări între oameni sunt de fapt lumi virtuale în care a te integra, a te manifesta fără oprelişti prea mari, în sensul unei pseudo-existenţe normale, este pus la dispoziţia oricui.

Lumea reală, viaţa reală are limitările spaţiului tridimensional, al volumului existenţial. Spaţiul virtual are limitele infinitului. Aproape totul e posibil: o nouă identitate, alte caracteristici fizice, alte însuşiri intelectuale, alt mod de exprimare, un cerc de cunoscuţi cu mult mai mare. Şi asta pentru că, aproape totdeauna, nu există posibila confruntare. Până la urmă...

De ce să nu fim toţi blonde cu ochi albaştri, super-eroi, sniperi ascunşi într-un turn, doctori în filozofia marmotelor, antreprenori în Second Life, regi în Utopia sau orice altă trăznaie ne mai oferă soft-urile menite a ne depărta de viaţa de zi cu zi? De ce să nu vindem şi să nu cumpărăm orice: real sau imaginar, de la cele cotidiene la necesităţi umane, de la micile fantezii la sex.

A fi Casanova, a fi Don Juan, în viaţă nu e la îndemâna oricui. În această nouă lume, folosind doar capacitatea intelectuală, poţi face cuceriri răsunătoare. Imaginea personală este modelată după necesităţile momentului, după idealurile cuplului adhoc format. Dacă totul decurge normal se continuă... dacă apar fisuri, totul se reia fără urme de remuşcări sau regrete... şi, de obicei, cam nimic nu se pune în practică. Dacă se ajunge însă la acel moment apar dramele, faptele antisociale, de cele mai multe ori...

În fapt rămâne dominantă întrebarea: e bine sau e rău?

Fiecare percepţie a realităţii umane este o realitate virtuală. Toţi ne bazăm pe simţurile noastre să aflăm ce este real şi ce nu. Deci, de ce ar fi realitatea viruală mai puţin reală? Posibilul răspuns e simplu: pentru că dispare când tragi cablul de alimentare din priză. Astfel că devine clar: realitatea virtuală nu este un drog (discutabil), nu este o religie, este o unealtă. Este o unealtă care a existat în diferite forme de-a lungul timpului, iar cea mai nouă formă se întâmplă să implice mănuşi, căşti, încăperi special construite sau doar o tastatură şi o atitudine.

În adâncul sufletului său, omul rămâne un animal cu pantofi şi realitatea virtuală nu poate decât să-i stimuleze imaginaţia şi inteligenţa. Instinctul rămâne ceva separat, ceva dincolo chiar şi de simţuri, ceva care în continuare îl îndeamnă pe om să îşi caute şi să comunice cu proprii semeni. Nu vom înceta să fim oameni doar pentru că avem realitate virtuală şi de aceea nu sunt credibile scenariile apocaliptice care spun că prin jocuri şi simulatoare realitatea virtuală ne va mânca creierii şi ne va tâmpi copiii.

Nu ar fi cazul de a fi speriaţi. Cea mai convingătoare hologramă nu poate să înlocuiască două mili-oane de ani de evoluţie. Toate marile tehnologii au provocat în momentul apariţiei lor reacţii extreme. Ori eşti superîndrăgostit de ea, ori vezi în ea Anti-cristul. Aşa a fost în cazul tiparului, radiodifuziunii şi apoi televiziunii. În cele din urmă, omul a ajuns la un echilibru. Aceeaşi va fi situaţia şi în cazul realităţii virtuale. Dacă nu... scoatem maşina din priză.

Cam asta ar fi o modalitate de a privi, cu ideea “pro”, realitatea virtuală.

Dar... totul are o limită şi în cazul acesta limita ar trebui impusă când renunţăm la noi şi devenim micul caracter virtual pe care l-am creat, când decidem în acel univers să stăm...

Nu este normal să te refugiezi într-un alter-ego care nu există... psihologii şi terapeuţii luptă cu tratarea unor cazuri de acest gen de zeci de ani. Nu eşti mulţumit cu tine, fă ceva în privinţa asta, ceva concret nu câteva click-uri bine plasate pe o pagină web. Puţin joc nu strică nimănui, atâta timp cât ştim delimitarea celor două lumi. Poate nu ar trebui să renunţăm la astfel de metode de relaxare, divertisment sau cum le priveşte fiecare. Dar nu trebuie să abuzăm de ele şi să decidem să trăim doar în on-line că acolo suntem mai cool, mai deştepţi, mai frumoşi şi ne facem prieteni mult mai uşor decât în realitate; să nu ne ascundem în spatele unui blog sau vlog unde se adună toţi fanii noştri şi să ignorăm realitatea care ne înconjoară. Altfel nu trebuie să facem mişcare, nu trebuie să mâncăm sănătos, nu trebuie să mergem la şcoală, nu trebuie să ajungem la muncă azi, mâine, poimâine... nu trebuie să mai facem nimic care nu are legătură cu on-line-ul pentru că acolo ne simţim cel mai bine. Internetul este atât de mare şi noi suntem nişte zeităţi perfecte acolo.

Stăm pe chat/messenger cu orele vorbind cu oameni pe care nu-i vom întâlni niciodată, dar pe care nici nu vrem să-i întâlnim, că doar de aceea s-a inventat chat-ul, să socializăm pe net. Nu avem curaj să facem anumite schimbări în viaţa noastră, nu este o problemă, le facem în Second Life şi acolo vedem cum merge. Cu cât ne folosim mai mult de aceste resurse, cu atât uităm cu adevărat cine suntem noi şi acesta nu este un lucru bun pentru psihic.

Sunt oameni care deşi lucrează împreună zi de zi nu schimbă mai mult de două-trei cuvinte, dar care în momentul în care pătrund într-o lume virtuală sunt cei mai buni prieteni şi parcurg împreună strategii de luptă şi fac schimb de sfaturi. Sunt oameni care abia de îţi răspund la un salut, dar pe messenger poartă cu tine discuţii interminabile şi ajungi să descoperi o persoană care nu seamănă deloc cu omul pe care îl cunoşti.

A te izola în realitatea virtuală este ca şi cum ai duce o viaţă dublă. Îi înşeli pe cei de lângă tine cu nişte necunoscuţi. De ce? Îţi este ruşine cu pasiunile tale sau eşti prea mândru de ele şi simţi că nu ai ce discuta cu prietenii tăi? Fugim într-o realitate virtuală pentru că în realitate suntem mai slabi, mai timizi, mai sperioşi şi mai laşi. Fugim de tot ce nu ne place şi alegem cea mai uşoară cale de a depăşi nişte probleme, le ignorăm pentru că în lumea noastră virtuală nu există.

Pentru a fi însă serioşi, dacă nu avem mari probleme de acomodare şi socializare atunci am face bine să nu ne mai complacem în astfel de activităţi şi să înfruntăm realitatea. Altfel nu am fi noi, am fi doar nişte măşti umblătoare.

Cam acestea ar fi motivaţiile atitudinii “contra”.

Argumentelor de raţionament s-ar putea adăuga rezultatele cercetărilor ştiinţifice, cercetări care nu pot fi ignorate: într-un prim experiment, realizat de Universitatea din Washington, subiecţii puşi să înveţe a folosi o camera video performantă din poze şi instrucţiuni scrise, şi-au amintit ulterior numai o parte din ce poate şi ce nu poate face respectivul aparat. Subiecţii cărora le-a fost prezentată camera prin intermediul unei versiuni virtuale pe computer şi-au amintit mai bine cum se foloseşte, dar au vorbit şi de multe calităţi inexistente ale acesteia, care nu le fuseseră nicidecum prezentate. Prin urmare, cercetătorii cred că experienţele virtuale stimulează imaginaţia, creierul devenind la scurtă vreme incapabil să separe amintirile reale de cele ireale. Testul s-a referit numai la o experienţă limitată, dar psihologii vor să afle în ce măsura e afectată memoria celor care fie se joacă pe PC mai multe ore zi de zi, fie se numără între cei peste 2,2 milioane de locuitori ai lumii imaginare botezate "Cea de-a doua viată" (Second Life), unde au o slujbă, o familie, proprietăţi, afaceri - toate imaginare. Alt experiment, realizat de University College din Londra, le-a cerut voluntarilor să dea un test de memorie unei femei imaginare create de un computer, iar la fiecare răspuns greşit al acesteia să îi aplice şocuri electrice. Deşi ştiau că e vorba de un personaj imaginar, monitorizarea ritmului cardiac al subiecţilor şi mărturisirile lor ulterioare au demonstrat că ei se comportau ca într-o situaţie reală. Dar, sub influenţa unei "figuri autoritare" care le dădea ordinele, ei aplicau şocurile chiar şi atunci când femeia le cerea să se oprească. Din 34 de subiecţi, 11 au comunicat cu femeia virtuală doar prin mesaje scrise, ei aplicându-i toate cele 20 de electroşocuri la care aveau dreptul. Şi dintre cei 23 care vedeau un personaj virtual, 17 i-au aplicat toate şocurile, trei - 19 şocuri, iar câte unul - 18, 16, respectiv 9 şocuri. În mod paradoxal, participanţii resimţeau situaţia ca reală, deşi ştiau că nu e, dar în acelaşi timp nici nu s-au oprit din chinuirea femeii virtuale. Rezultatele testului ce au arătat că empatia scade în realitatea virtuală şi sub influenţa unui îndemn sunt similare unuia efectuat la Yale în 1961. Atunci, un cercetător le ordona unor voluntari să aplice electroşocuri unor necunoscuţi şi, cu toate că majoritatea s-au plâns ulterior că ceea ce făceau era împotriva conştiintei lor, toţi au ascultat "ordinul", având justificări similare criminalilor de razboi nazişti. Pe de o parte, experimentul cercetătorilor londonezi e îngrijorător, pentru că oamenii s-au dovedit lipsiţi de compasiune. Pe de o altă, dacă subiecţii au spus că s-au comportat ca într-o situaţie reală, experimente similare ar putea investiga violenţa de pe stadioane sau violenţele rasiale, când indivizi normali urmează spiritul de turmă şi devin foarte violenţi la îndemnul altora.

Concluzia generală, ştiinţifică, este unanimă: realitatea virtuală poate crea amintiri, imagini, situaţii ireale şi scade empatia faţă de semeni, chiar şi atunci când se intră în contact temporar cu o lume imaginară, modificând simţul realităţii. M-am afundat poate mult prea mult în argumentele ştiinţifice şi unii îmi pot imputa această meteahnă, a omului pregătit să lucreze cu argumente palpabile. Şi asta pentru că toate acestea se vor regăsi între coperţile unei cărţi care, dacă e să judecăm după argumentele de mai sus, tocmai face să se creeze, pentru un timp, timp al cititorului, o altă lume, ireală pentru aceasta. Argumente pro şi contra pot fi date şi aici. Şi chiar recunosc, acelor ce îmi vor aduce critici, realismul gândurilor. Însă le aduc în faţă un singur argument: ceea ce este scris în această carte nu are menirea de a crea o lume gândită de mine, ci de a arăta celorlalti lumea sufletului meu, cu trăirile şi imaginile ei. Nu reprezintă un alt orizont al cititorului, pentru că acesta există ca o realitate de netăgăduit, dar altfel netransparentă pentru mulţi. Chiar dacă există, într-un atât de normal şi real, firesc, şi destui cârtitori...

Am experimentat această viaţă paralelă şi ireală. Condiţii proprii m-au dus să resimt mult mai repede decât alţii efectele acestei beţii care poate depăşi instantaneu pragul comei. N-am depăşit acest prag, dar, deşi în această lume am pătruns conştient, nu am fost atât de puternic încât să nu am măcar clipe în care m-am îmbăt cu apa rece a unui succes în parte ireal. În consecinţă, m-au şi aruncat acele clipe peste un prag al nedoritelor sensuri ale vieţii. Au existat drumuri de întoarcere, dar, îmi este clar, sunt convins, că alte praguri nu s-ar mai mai lăsa călcate în sens invers. Oricum, toate vor marca ceea ce reprezintă biografia unui om.

Mi-am amintit acum o întrebare pusă cu obstinenţă de un specialist ce căuta în subconştientul unor subiecţi un sens al trăirii lor: “Preferi să stai acasă pe net decât să ieşi în oraş cu prietenii/familia?”. Ciudat sau nu, pentru mulţi a sta pe net le oferea universul de care aveau nevoie, în detrimentul existenţei palpabile şi bucuriei celor de alături.

Visul îţi crează o realitate virtuală mai mult decât jocul. Un adevăr care mă pune pe gânduri. Nu pot să contrazic. Aşa este. În fiecare moment ne imaginăm câte ceva. Fie că visăm cu ochii deschişi, fie că îi avem închişi, tot visăm. Şi jocul e ceva mai real decât visul...

Visul şi jocul nu pot, nu trebuie să aibă ca obiect darul suprem – viaţa. Viaţa nu este un obiect ce poate fi reparat sau înlocuit. Are însuşirea de a fi un absolut fără de preţ, fără de egal.

*

M-am jucat şi eu cu viaţa şi am ajuns la concluzionarea limitelor. Limita nu e calculabilă nici către plus infinit, nici către minus infinit. E o limită definită în spaţiul existenţei proprii. Limita aceasta nu este în nici un fel virtuală. Este reală, este concretă, este condiţionată şi totodată necondiţionată.

Dincolo de condiţiile externe, de condiţiile sociale, economice sau profesionale, mi-am hotărât drumul paşilor următori: absolut concret si real. Visele sunt frumoase, dar în alb şi negru nu se disting detaliile. Eventual, se poate vorbi de artă. Jocul e poate necesar şi foarte plăcut, dar este cronofag. Timpul nu poate fi lăsat la voia răpitorilor de orice fel. El trece. Iar viaţa chiar ţine cont de această a patra dimensiune a existenţei. Celelalte trei pot fi modelate... Cea de-a patra are doar sens unic... înainte.

Câteodată trebuie să învăţăm să punem, clar şi răspicat, punct final, să punem puncte pe I şi trebuie trebuie să uităm să folosim pe cele de suspensie.

Am ajuns şi eu în acel punct al punctelor obligatorii. Mă întorc definitiv în realul conret, pentru a da necesarul contur vieţii mele. Voi fi acela care nu mai caută apa rece chiar şi în razele soarelui din zilele toride de vară. Voi fi acela care va şti să privească o ţintă reală, cel care va trăi în timpul real: voi mânca, voi iubi, voi face dragoste, voi munci, voi învăţa, voi lupta. De fapt... voi fi acela care nu apucase pe drumul pragurilor. Cu marea diferenţă că duce pe umeri povara experienţei.

Mă întorc până la urmă în viaţa mea. Mă întorc pentru a repara ceea ce este reparabil. Mă întorc pentru a reda speranţa oamenilor ce cred cu adevă-rat în mine, acelor ce au rămas, fără a pune condiţii, tot timpul lângă mine.

Poate o să mai scriu sau poate nu. Dar şi pe acest tărâm mă voi ancora în modul cel mai real, angrenându-mă în lumea celor care nu trăiesc un vis al marelui scriitor. Perfecţiunea nu ţi-o dau laudele nemotivate, ci trăirea adevărată. Nu ţi-o dă prietenul virtual, ci criticul obiectiv.

Până la urmă nu de ieri, nu de azi eu mi-am definit caracteristica vieţii mele: anonim şi absolut real. Cu atât mai mult cer un paşaport, chiar prin inscripţii în antiteze, plătind cu o picătură de suflet, fie şi către o lacrimă de soare, să mai pot face un pas pe prag spre a fi anonim mereu şi a trăi absolut concret.

Haoticul bacşis

Trăncănesc şi eu când nu se cade,
Să se creadă că nu spun nimic,
Şi, cum simt că hoţi or să mă prade,
Gândul în mai toate îl implic.

Caut prin nisipuri mişcătoare
Să deschid o poartă ce s-a-nchis,
Şi găsesc că, tot privind la soare,
Noaptea nu mai dorm decât în vis.

Sunt haotic, parcă n-am răbdare
Să mai trec hotarele pe rând,
Dar descopăr, dintr-o întâmplare,
Că, mai nou, iubirile se vând.

Caut drumul spre o altă lume,
Să pot spune că m-am regăsit,
Dar m-aud strigat direct pe nume
Şi mă-ntorc de unde am pornit.

Tac acum şi ştiu că am o vină,
Sunt strivit de-al timpului hăţiş,
Ca să mă apropii de lumină,
Viaţa mea am dat-o ca bacşiş.

Calcul imposibil

Mereu adun şi tot mereu împart,
Şi iar mă iau la luptă cu trecutul,
Şi firu-n patru iarăşi îl despart
Când caut să-nţeleg necunoscutul.

Mereu adun şi nu mai ştiu să scad,
Şi aflu iar că numai eu ştiu drumul,
Şi mă ridic oricum, şi iarăşi cad
Când focu-l caut chiar de nu văd fumul.

Mereu găsesc un adevăr ascuns
Şi iar privesc spre timpul viitor,
Şi-n întrebări mai pun şi un răspuns
Când clar îmi e că totu-i trecător.

Mereu împart şi mai învăţ s-adun,
Şi cifrele prin faţă îmi tot sar,
Şi câteodată nu mai ştiu ce spun
Când numele mi-l văd prin calendar.

Mereu împart şi-ncerc să înmulţesc,
Şi probă adunării încă fac,
Şi văd că nu mai ştiu ce socotesc
Când numai timpul vieţii îi e leac.

Încă o zi

Mai e o zi. Atât a mai rămas
Până ce timpul va strivi trecutul
Şi-or să rămână vorbe fără glas,
Iar eu voi fi sfârşitul şi-nceputul.

Voi arde vise, mă voi arde eu
Şi foc va fi până în Carul Mare
Şi am să las aici ce-a fost al meu
Că-i drum prea greu spre marile hotare.

Nu se va şti cum mă mai pot găsi
Judecători iviţi la întâmplare,
Să pună ipotecă pe-a mea zi,
Apoi să fiu ucis la drumul mare.

Mai e o zi. Apoi tot eu voi fi
Acel ce totuşi a învins trecutul,
Şi nu există cale de-al opri
Să ducă mai departe începutul.

Scrisoare (II)

Nu e normal să retrăieşti şi tu
Acelaşi drum ce ştiu că m-a ucis,
Voi spune chiar şi vieţii mele Nu,
Dar n-am să las strivit încă un vis.

Am vrut să tac, însă era prea mult,
Simţeam că-mi ard privirile-n zadar,
Deşi-mi era uşor să te ascult,
Am hotărât să-ţi dau o viaţă-n dar.

Şi am să-nfrunt destinul, să il schimb,
Să fie numai soare-n jurul tău,
Să porţi în suflet al luminii nimb,
Iar eu să iau tot ce îţi face rău.

Hotar de timp

Cerul de vară pare să devină
Un cinic şi sălbatic rug aprins,
Dar nu se înţelege că-n lumină
Ascuns îi răul care ne-a cuprins.

Schimbări majore, vor urma, în toate,
Şi nimeni nu mai ştie ce va fi,
Condiţia umană va fi, poate,
Hotar ce poate chiar redefini.

Urma-vor lupte fără de motive,
Veni-vor magi cu falduri de minciuni,
Iar omul, plin de gânduri posesive
Va crede că există iar minuni.

Un simplu Nu poate urni dezastre,
Ape şi foc şi tot ce nu-i ştiut,
Doar nopţile redevenind albastre
Pot duce timpul către început.

Recalibrări de gânduri renegate
Aduc speranţei gândul viitor,
N-avem nevoie să zidim palate,
Chiar regele în sine-i cerşetor.

Un drum de lacrimi va deschide calea
Spre timpul ce urmează a nu fi,
Şi semn va da că, totuşi, întâmplarea
Nu-i modul sigur de a izbândi.

Averi imense dacă se vor pierde
Va însemna că nu-i nimic pierdut,
Dar dacă iarba nu va mai fi verde,
Nici adevărul nu mai e crezut.

Apocalipsa chiar ne va cuprinde,
Când nimeni nu va crede că-i real,
Să fie bine doar de noi depinde,
De a iubi şi-a nu trăi banal.

Mireasă iar...

În curând ai să revii acasă,
Drumul regăsirii s-a deschis,
Ai să vii şi ai să-mi fii mireasă,
Tot ce va urma ne este scris.

Cerul e senin ca niciodată,
Nori nu se mai văd pe nicăieri,
Vom fi iar, noi doi, ca altădată,
Toamnele schimbând în primăveri.

Doborât-am praguri absolute,
Sensul întâmplării ne-a lovit,
Ne-am izbit de vrute şi nevrute,
Pân’ la urmă tot ne-am regăsit.

În curând ai să revii acasă,
Pragul casei te voi trece iar,
Şi uitând de tot ce ne apasă,
Vom şti iar să ne avem ca dar.

Cerurile nopţii sunt albastre,
Stelele în ochi îţi strălucesc,
Vom avea iar vise “ale noastre”,
Şi-ai să ştii atunci cât te iubesc.

Vom pluti pe valuri de speranţă,
Tot ce ne dorim vom reuşi,
Am învins a morţii cutezanţă,
Ne e dat acum a ne iubi.

În curând ai să revii acasă
Clipelor în noapte să dăm foc,
Şi, trecând prin foc, să-mi fii mireasă,
Că tu-mi eşti blestemul de noroc.

Fulgerele nu mai au răbdare,
Au dat semn şi iarăşi vor da semn,
Mulţi vor crede că-i doar întâmplare,
Noi vom şti că-i un moment solemn.

Timpul va uita să ne grăbească,
Chiar hotar al timpului vom fi,
Vom fi o pereche nelumească,
Moartea nu ne poate despărţi.

Cântec de drum lung

Drumul mi se pare lung,
Vreau mai repede s-ajung,
Să te pot în ochi privi,
Cerul să-l putem strivi.

Focul n-ar fi de ajuns
Să găsească un răspuns,
Visul va fi iarăşi rost
A tot ceea ce a fost.

Norii dinspre munte vin,
Gândul abia mi-l abţin,
Drumul pare tot mai lung,
Vreau să zbor, vreau să ajung.

Dintr-odată simt că iar
Sufletu-mi e pus pe jar...
Şi chiar totul e firesc...
Gândul meu ţi-l dăruiesc...

Drumu-i lung şi lung a fost
Printre fapte fără rost,
Astăzi simt că-s obosit,
Însă drumu-i împlinit.

Focul iarăşi e aprins,
A fost greu, dar am învins!

Regăsita zi de vară

Parcă totuşi viaţa-mi spune
Că trăiesc un început,
Adunând doar gânduri bune
Trec un prag spre absolut.

Ne-au îndepărtat în pripă
Întâmplări fără de sens
Şi ne-au aruncat o clipă
Într-al vieţii gol imens.

Fulgere fără de milă
Au făcut între noi drum
Şi-ajunsesem plini de silă
Să vedem şi ceaţa fum.

Între fapte şi urmare
Eu uitam că pot să cad,
Semne mari de întrebare
Apelor au croit vad.

Azi e însă zi de vară,
Norii nu mai pot s-apară!

Testamentul lupului alb

Nu vreau să fiu în haită şi flămând,
Prefer să-l văd pe cel ce mă împuşcă,
Să ştiu că timpul trece ca un gând...
Şi el flămând... Să simt că viaţa-mi muşcă...

Zăpada iernii-i uneori prea mare,
Şi drumul, singur, nu mai pot să-l fac,
Însă mi-e greu şi nu mai am răbdare,
Şi-aştept ca timpul să-mi găsească leac.

Prin faţa mea trec haite-nflămânzite
Spre un himeric ţel neînţeles,
Mânate de-ale simţului ursite...
Instinctualul drum către regres.

Zăpezile sunt mari şi cad întruna,
Mutând hotare înspre necuprins,
Iar dacă uneori răsare luna,
Presimt că-i vremea să m-arăt învins.

În haită pot să fiu un anonim,
Dar viaţa n-o pot duce clandestin.
Chiar dacă am un drum de-nsingurat,
Nu vreau s-ajung în haită lup turbat.

Curând pe ţărmul mării

Va fi să te iubesc pe ţărmul mării,
Când stelele se pierd în necuprins,
Lăsându-ne în voia întâmplării,
Să ducem cartea vieţii spre cuprins.

Ne va spăla un val curat al mării
De toate câte ni s-au întâmplat,
Şi-nţelegând misteru-ndepărtării,
Vei fi din nou izvor de rod bogat.

Iar eu te voi simţi ca ţărm al mării,
Spre care vin în drumu-mi dinspre cer,
Amestecându-te cu gustul sării,
Nici zorii zilei n-am să ştiu când pier.

Ne vom iubi-n curând pe malul mării,
Redând contur întregului trecut,
Uniţi de-aceeaşi şoaptă a chemării
Ţinti-vom spre înaltul absolut.

Izbăvitoarea ploaie

Plouă parcă într-un mod ciudat,
Plouă peste razele de soare,
Semnul crucii mult prea tare doare,
Tot mai mult în formă-i inversat.

Norii trag de raze-n curmeziş
Şi prefiră lacrimi arzătoare,
Lumea e mereu mai doritoare
De-a-şi simţi privirile-n cruciş.

Ploaia, risipind furtuni de foc,
Pune întrebări hotărâtoare
Şi, când toţi privesc doar către soare,
Defineşte-al umbrelor noroc.

Vântul, poate chiar întâmplător,
Dă speranţă clipei viitoare,
Plăsmuind motive zdrobitoare
Pentru toate visele ce mor.

Plouă totuşi într-un mod ciudat,
Ploaia pare-a fi izbăvitoare,
Agăţând de razele de soare
Întâmplări ce nu s-au întâmplat.

Dar, piezişe, razele de soare,
Plâng prin ploaia purificatoare.

Mereu, iarăşi...

Seara pune iarăşi stăpânire
Peste vadul cerului senin,
Izgonind mereu spre amintire
Importanţa zilelor ce vin.

Hohotul de noapte liniştită
Dă-nţeles de clipe-n unison,
Amintirea-mi e mereu ispită,
Patimă, dorinţă, abandon.

Stelele dau iarăşi relevanţă
Haosului vag şi prea firesc,
Rostuind a lumii cutezanţă
Într-un carusel Dumnezeiesc.

Printre umbre şi însemne sfinte
Uit chiar şi ce mie îmi spuneam,
Vorba-mi e strivită de cuvinte,
Lacrima îţi bate ţie-n geam.

Mâine vom fi iarăşi o pereche
Vom fi noi în ochii tuturor,
Vom fi o poveste totuşi veche,
Însă nu-i nimic întâmplător.

Liniştea ce va urma să vină
Va da vieţii sensul absolut,
Regăsind a nopţilor lumină,
Vom avea şi tot ce n-am avut.

Viaţa pune iarăşi stăpânire
Să găsim un drum spre nemurire.

De-ai fi...

De-ai fi o floare-a câmpului,
Te-aş lua cu tot, cu rădăcină
Şi te-aş ascunde în lumină.

De-ai fi o rază-a soarelui,
M-aş înălţa până la stele
Şi te-aş ascunde printre ele.

De-ai fi o şoaptă-a vântului,
Moară de vânt să fiu aş vrea
Şi te-aş păstra numai a mea.

De-ai fi seninul cerului
În nor de foc m-aş preschimba
S-atrag mereu privirea ta.

De-ai fi izvorul gândului,
Ai fi cu mine viaţa toată
Şi nu te-aş pierde niciodată.

De-ai fi hotarul timpului,
Să-mbătrânesc nu aş putea
Şi-n poarta ta mereu aş sta.

Dar pân’ la urmă ce să fac?
Pe toate cum să le împac?
Eşti totul... Chiar dacă n-ai fi,
Alt orizont nu aş privi.
Mereu te chem, te vreau mereu
Icoană sufletului meu.

Redivivus de final

Oh, Doamne, ce sfârşit banal...
Doar eu pe patul de spital...

*******

Mai ştii... ce nume îţi dădeam
Când şi în vis te căutam?
Icoană, lacrimă şi stea...
Mereu, mereu, iubita mea...

Mai ştii... ce gânduri împleteam
Când ploaia ne bătea în geam?
Gândeam că-ntruna va ploua
Şi că de toate vom uita...

Mai ştii... ce-nflăcăraţi eram
Când pradă vieţii ne lăsam?
Lumina peste noi cădea,
Iar noi simţeam că se-nnopta...

Mai ştii... ce nume îmi dădeai
Când numai stelele vedeai?
Şi ceru-ntreg se oglindea
În gândul şi privirea ta...

Mai ştii... ce gânduri mari aveai
Când parcă fără grai erai?
Şi sufletu-ţi mă cuprindea,
Urmând în tine-a mă purta...

Mai ştii... cum plânsul alinai
Când ochii-n palme mi-i luai?
De-aş fi ştiut ce va urma...
Ai ochii plânşi, iubita mea…

*******

Şi sensul unic e real,
Urmează punctul de final...

Rugă de suflet

Cine nu crede adevărul vieţii
Poate trăi minţit şi concesiv,
Uitând mereu că zorii dimineţii
A nopţii poartă-nchid definitiv.

Am pus un pas pe prag şi astfel ştiu:
Orice poveste nouă e tot veche,
Chiar dacă azi nu sunt ce vreau să fiu,
Eu cred mereu în suflete pereche.

Privind spre nori azi regăsesc lumina,
Din fulgerul furtunii mă hrănesc,
Şi fac recurs, recunoscându-mi vina
De-a şti că viaţa trece-n mod firesc.

Ridic privirea, liber, către cer
Şi spun mereu o rugăciune veche,
Ştiu că-s sarac, la bogăţii nu sper,
Dar, Doamne, lasă-mi sufletul pereche.

Trandafiri de mai

Au înflorit, iar, trandafirii
Şi timpul verii iar dă semn,
Mă simt un rug al netrăirii,
Strivit de-un jurământ nedemn.

Plătim mereu la vama vieţii
Şi tot mereu e de plătit,
Cei cunoscuţi sunt hrăpăreţii
Ce ne-au furat tot ce-am trăit.

Mereu, al clipelor hotar,
E limita spre infinit,
Când totul pare în zadar
Şi soarele de nori umbrit.

Plătim, naivi, la suprapreţ
Dorinţa numelui străin,
Dar dacă am scăpat de-ngheţ,
Priveşte-n zări: Ceru-i senin.

Şi înflori-vor trandafirii
Spre a ne fi mereu îndemn,
Un legământ al regăsirii
Şi-al adevărului însemn.

Recunoscând că valul mării
Aduce alt nisip, curat,
Vom da un nume întâmplării
Ca să uităm ce s-a-ntâmplat.

Real fără tăgadă

Cam totul era simplu şi normal
Şi uneori răstălmăceam idei,
Visam abstract deşi plângeam real,
Te modelam pe umbre de femei.

Credeam în stele dar vedeam doar norii,
Mai rar, în ochii tăi ştiam privi,
De-atîtea ori zăream trecând cocorii,
Însă uitasem verbul „a trăi”.

Din împliniri făceam un caz concret,
Eşecul nu-l luam în serios,
Cuvântului dădeam doar sens complet
Fără să ştiu că poate fi pe dos.

Contrar a tot ce, poate, se-nţelege,
La miez de noapte pavăză mi-ai fost
Lăsându-mi libertatea de-a alege
Să mă întorc din drumuri fără rost.

Când cerul primăverii da în pârg
Am înţeles ce-nseamnă să nu fii,
Am înţeles că viaţa nu-i un târg
Din care poţi să pleci şi să revii.

Trăiesc acum de pe o zi pe alta,
Spun că trăiesc, deşi e clar că mint,
Însă tot cred că stânci de sparg, cu dalta,
Curând vom face nuntă de argint.

Vânat-am, nebuneşte, un miraj
Fără să ştiu că eu sunt cel vânat,
Acum, chiar şi aşa, am prins curaj
Să vreau să fiu un om adevărat.

Nu mă mai tem şi pot să dau de ştire
Că va fi soare, ploaia-i pe sfârşit,
Că ştiu acum un drum spre fericire
Şi-acesta-i drumul ce ne e sortit.

Aşa că te iubesc, fără tăgadă,
Aşa că te iubesc, fără-ntrebări,
Oraşul nu mai are nici o stradă,
Iar sufletu-mi e-o listă de-aşteptări.