sâmbătă, 23 august 2008

"Second-Life"

Presaţi de gândurile zilelor prezente viaţa pare a se redefini. Concretul şi idealul au reflexii identice şi comune. O oglindă transparentă începe să definească comportamente necunoscute.
Realitatea socială obligă şi îngrădeşte la principii şi percepte bine statuate de-a lungul timpului. Principiilor, corecte sau mai puţin corecte, firea umană, în mod natural se opune şi doreşte a crea un alt orizont, o altă sferă a manifestărilor propriilor idei, propriilor speranţe, propriilor vise; o lume libertină şi conservatoare totodată.
Fără de planuri, fără de gânduri profunde, o altă trăire, paralelă, în care iniţial există doar el, creatorul, este experimentată şi dezvoltată pas cu pas. E o lume a unei realităţi dorite, a unui mod de simţire şi trăire conform unor răbufniri de orgoliu. Necesară sau nu, bună sau nu, lumea aceasta există pentru mulţi, şi, de multe ori, influenţează şi marchează destine. Iar consecinţele nu se lasă aşteptate...
Înainte de Internet au existat imagini, texte, filme, muzică... toate formele de artă posibilă există cu scopul de a comunica o anumită viziune a lumii, de a crea o anumită stare. Este oarecum ipocrit să susţin că realitatea virtuală este net inferioară acestor medii de comunicare.
Internetul a deschis o cutie a Pandorei. Crearea unei lumi virtuale, într-o societate virtuală, este la o distanţă de un click. Şi, pentru că Internetul este, dincolo de toate şi o mare afacere, nici nu e nevoie de a o crea. Site-uri dedicate unei aşa-zise comunicări între oameni sunt de fapt lumi virtuale în care a te integra, a te manifesta fără oprelişti prea mari, în sensul unei pseudo-existenţe normale, este pus la dispoziţia oricui.
Lumea reală, viaţa reală are limitările spaţiului tridimensional, al volumului existenţial. Spaţiul virtual are limitele infinitului. Aproape totul e posibil: o nouă identitate, alte caracteristici fizice, alte însuşiri intelectuale, alt mod de exprimare, un cerc de cunoscuţi cu mult mai mare. Şi asta pentru că, aproape totdeauna, nu există posibila confruntare. Până la urmă...
De ce să nu fim toţi blonde cu ochi albaştri, super-eroi, sniperi ascunşi într-un turn, doctori în filozofia marmotelor, antreprenori în Second Life, regi în Utopia sau orice altă trăznaie ne mai oferă soft-urile menite a ne depărta de viaţa de zi cu zi? De ce să nu vindem şi să nu cumpărăm orice: real sau imaginar, de la cele cotidiene la necesităţi umane, de la micile fantezii la sex.
A fi Casanova, a fi Don Juan, în viaţă nu e la îndemâna oricui. În această nouă lume, folosind doar capacitatea intelectuală, poţi face cuceriri răsunătoare. Imaginea personală este modelată după necesităţile momentului, după idealurile cuplului adhoc format. Dacă totul decurge normal se continuă... dacă apar fisuri, totul se reia fără urme de remuşcări sau regrete... şi, de obicei, cam nimic nu se pune în practică. Dacă se ajunge însă la acel moment apar dramele, faptele antisociale, de cele mai multe ori...
În fapt rămâne dominantă întrebarea: e bine sau e rău?
Fiecare percepţie a realităţii umane este o realitate virtuală. Toţi ne bazăm pe simţurile noastre să aflăm ce este real şi ce nu. Deci, de ce ar fi realitatea viruală mai puţin reală? Posibilul răspuns e simplu: pentru că dispare când tragi cablul de alimentare din priză. Astfel că devine clar: realitatea virtuală nu este un drog (discutabil), nu este o religie, este o unealtă. Este o unealtă care a existat în diferite forme de-a lungul timpului, iar cea mai nouă formă se întâmplă să implice mănuşi, căşti, încăperi special construite sau doar o tastatură şi o atitudine.
În adâncul sufletului său, omul rămâne un animal cu pantofi şi realitatea virtuală nu poate decât să-i stimuleze imaginaţia şi inteligenţa. Instinctul rămâne ceva separat, ceva dincolo chiar şi de simţuri, ceva care în continuare îl îndeamnă pe om să îşi caute şi să comunice cu proprii semeni. Nu vom înceta să fim oameni doar pentru că avem realitate virtuală şi de aceea nu sunt credibile scenariile apocaliptice care spun că prin jocuri şi simulatoare realitatea virtuală ne va mânca creierii şi ne va tâmpi copiii.
Nu ar fi cazul de a fi speriaţi. Cea mai convingătoare hologramă nu poate să înlocuiască două mili-oane de ani de evoluţie. Toate marile tehnologii au provocat în momentul apariţiei lor reacţii extreme. Ori eşti superîndrăgostit de ea, ori vezi în ea Anti-cristul. Aşa a fost în cazul tiparului, radiodifuziunii şi apoi televiziunii. În cele din urmă, omul a ajuns la un echilibru. Aceeaşi va fi situaţia şi în cazul realităţii virtuale. Dacă nu... scoatem maşina din priză.
Cam asta ar fi o modalitate de a privi, cu ideea “pro”, realitatea virtuală.
Dar... totul are o limită şi în cazul acesta limita ar trebui impusă când renunţăm la noi şi devenim micul caracter virtual pe care l-am creat, când decidem în acel univers să stăm...
Nu este normal să te refugiezi într-un alter-ego care nu există... psihologii şi terapeuţii luptă cu tratarea unor cazuri de acest gen de zeci de ani. Nu eşti mulţumit cu tine, fă ceva în privinţa asta, ceva concret nu câteva click-uri bine plasate pe o pagină web. Puţin joc nu strică nimănui, atâta timp cât ştim delimitarea celor două lumi. Poate nu ar trebui să renunţăm la astfel de metode de relaxare, divertisment sau cum le priveşte fiecare. Dar nu trebuie să abuzăm de ele şi să decidem să trăim doar în on-line că acolo suntem mai cool, mai deştepţi, mai frumoşi şi ne facem prieteni mult mai uşor decât în realitate; să nu ne ascundem în spatele unui blog sau vlog unde se adună toţi fanii noştri şi să ignorăm realitatea care ne înconjoară. Altfel nu trebuie să facem mişcare, nu trebuie să mâncăm sănătos, nu trebuie să mergem la şcoală, nu trebuie să ajungem la muncă azi, mâine, poimâine... nu trebuie să mai facem nimic care nu are legătură cu on-line-ul pentru că acolo ne simţim cel mai bine. Internetul este atât de mare şi noi suntem nişte zeităţi perfecte acolo.
Stăm pe chat/messenger cu orele vorbind cu oameni pe care nu-i vom întâlni niciodată, dar pe care nici nu vrem să-i întâlnim, că doar de aceea s-a inventat chat-ul, să socializăm pe net. Nu avem curaj să facem anumite schimbări în viaţa noastră, nu este o problemă, le facem în Second Life şi acolo vedem cum merge. Cu cât ne folosim mai mult de aceste resurse, cu atât uităm cu adevărat cine suntem noi şi acesta nu este un lucru bun pentru psihic.
Sunt oameni care deşi lucrează împreună zi de zi nu schimbă mai mult de două-trei cuvinte, dar care în momentul în care pătrund într-o lume virtuală sunt cei mai buni prieteni şi parcurg împreună strategii de luptă şi fac schimb de sfaturi. Sunt oameni care abia de îţi răspund la un salut, dar pe messenger poartă cu tine discuţii interminabile şi ajungi să descoperi o persoană care nu seamănă deloc cu omul pe care îl cunoşti.
A te izola în realitatea virtuală este ca şi cum ai duce o viaţă dublă. Îi înşeli pe cei de lângă tine cu nişte necunoscuţi. De ce? Îţi este ruşine cu pasiunile tale sau eşti prea mândru de ele şi simţi că nu ai ce discuta cu prietenii tăi? Fugim într-o realitate virtuală pentru că în realitate suntem mai slabi, mai timizi, mai sperioşi şi mai laşi. Fugim de tot ce nu ne place şi alegem cea mai uşoară cale de a depăşi nişte probleme, le ignorăm pentru că în lumea noastră virtuală nu există.
Pentru a fi însă serioşi, dacă nu avem mari probleme de acomodare şi socializare atunci am face bine să nu ne mai complacem în astfel de activităţi şi să înfruntăm realitatea. Altfel nu am fi noi, am fi doar nişte măşti umblătoare.
Cam acestea ar fi motivaţiile atitudinii “contra”.
Argumentelor de raţionament s-ar putea adăuga rezultatele cercetărilor ştiinţifice, cercetări care nu pot fi ignorate: într-un prim experiment, realizat de Universitatea din Washington, subiecţii puşi să înveţe a folosi o camera video performantă din poze şi instrucţiuni scrise, şi-au amintit ulterior numai o parte din ce poate şi ce nu poate face respectivul aparat. Subiecţii cărora le-a fost prezentată camera prin intermediul unei versiuni virtuale pe computer şi-au amintit mai bine cum se foloseşte, dar au vorbit şi de multe calităţi inexistente ale acesteia, care nu le fuseseră nicidecum prezentate. Prin urmare, cercetătorii cred că experienţele virtuale stimulează imaginaţia, creierul devenind la scurtă vreme incapabil să separe amintirile reale de cele ireale. Testul s-a referit numai la o experienţă limitată, dar psihologii vor să afle în ce măsura e afectată memoria celor care fie se joacă pe PC mai multe ore zi de zi, fie se numără între cei peste 2,2 milioane de locuitori ai lumii imaginare botezate "Cea de-a doua viată" (Second Life), unde au o slujbă, o familie, proprietăţi, afaceri - toate imaginare. Alt experiment, realizat de University College din Londra, le-a cerut voluntarilor să dea un test de memorie unei femei imaginare create de un computer, iar la fiecare răspuns greşit al acesteia să îi aplice şocuri electrice. Deşi ştiau că e vorba de un personaj imaginar, monitorizarea ritmului cardiac al subiecţilor şi mărturisirile lor ulterioare au demonstrat că ei se comportau ca într-o situaţie reală. Dar, sub influenţa unei "figuri autoritare" care le dădea ordinele, ei aplicau şocurile chiar şi atunci când femeia le cerea să se oprească. Din 34 de subiecţi, 11 au comunicat cu femeia virtuală doar prin mesaje scrise, ei aplicându-i toate cele 20 de electroşocuri la care aveau dreptul. Şi dintre cei 23 care vedeau un personaj virtual, 17 i-au aplicat toate şocurile, trei - 19 şocuri, iar câte unul - 18, 16, respectiv 9 şocuri. În mod paradoxal, participanţii resimţeau situaţia ca reală, deşi ştiau că nu e, dar în acelaşi timp nici nu s-au oprit din chinuirea femeii virtuale. Rezultatele testului ce au arătat că empatia scade în realitatea virtuală şi sub influenţa unui îndemn sunt similare unuia efectuat la Yale în 1961. Atunci, un cercetător le ordona unor voluntari să aplice electroşocuri unor necunoscuţi şi, cu toate că majoritatea s-au plâns ulterior că ceea ce făceau era împotriva conştiintei lor, toţi au ascultat "ordinul", având justificări similare criminalilor de razboi nazişti. Pe de o parte, experimentul cercetătorilor londonezi e îngrijorător, pentru că oamenii s-au dovedit lipsiţi de compasiune. Pe de o altă, dacă subiecţii au spus că s-au comportat ca într-o situaţie reală, experimente similare ar putea investiga violenţa de pe stadioane sau violenţele rasiale, când indivizi normali urmează spiritul de turmă şi devin foarte violenţi la îndemnul altora.
Concluzia generală, ştiinţifică, este unanimă: realitatea virtuală poate crea amintiri, imagini, situaţii ireale şi scade empatia faţă de semeni, chiar şi atunci când se intră în contact temporar cu o lume imaginară, modificând simţul realităţii. M-am afundat poate mult prea mult în argumentele ştiinţifice şi unii îmi pot imputa această meteahnă, a omului pregătit să lucreze cu argumente palpabile. Şi asta pentru că toate acestea se vor regăsi între coperţile unei cărţi care, dacă e să judecăm după argumentele de mai sus, tocmai face să se creeze, pentru un timp, timp al cititorului, o altă lume, ireală pentru aceasta. Argumente pro şi contra pot fi date şi aici. Şi chiar recunosc, acelor ce îmi vor aduce critici, realismul gândurilor. Însă le aduc în faţă un singur argument: ceea ce este scris în această carte nu are menirea de a crea o lume gândită de mine, ci de a arăta celorlalti lumea sufletului meu, cu trăirile şi imaginile ei. Nu reprezintă un alt orizont al cititorului, pentru că acesta există ca o realitate de netăgăduit, dar altfel netransparentă pentru mulţi. Chiar dacă există, într-un atât de normal şi real, firesc, şi destui cârtitori...
Am experimentat această viaţă paralelă şi ireală. Condiţii proprii m-au dus să resimt mult mai repede decât alţii efectele acestei beţii care poate depăşi instantaneu pragul comei. N-am depăşit acest prag, dar, deşi în această lume am pătruns conştient, nu am fost atât de puternic încât să nu am măcar clipe în care m-am îmbăt cu apa rece a unui succes în parte ireal. În consecinţă, m-au şi aruncat acele clipe peste un prag al nedoritelor sensuri ale vieţii. Au existat drumuri de întoarcere, dar, îmi este clar, sunt convins, că alte praguri nu s-ar mai mai lăsa călcate în sens invers. Oricum, toate vor marca ceea ce reprezintă biografia unui om.
Mi-am amintit acum o întrebare pusă cu obstinenţă de un specialist ce căuta în subconştientul unor subiecţi un sens al trăirii lor: “Preferi să stai acasă pe net decât să ieşi în oraş cu prietenii/familia?”. Ciudat sau nu, pentru mulţi a sta pe net le oferea universul de care aveau nevoie, în detrimentul existenţei palpabile şi bucuriei celor de alături.
Visul îţi crează o realitate virtuală mai mult decât jocul. Un adevăr care mă pune pe gânduri. Nu pot să contrazic. Aşa este. În fiecare moment ne imaginăm câte ceva. Fie că visăm cu ochii deschişi, fie că îi avem închişi, tot visăm. Şi jocul e ceva mai real decât visul...
Visul şi jocul nu pot, nu trebuie să aibă ca obiect darul suprem – viaţa. Viaţa nu este un obiect ce poate fi reparat sau înlocuit. Are însuşirea de a fi un absolut fără de preţ, fără de egal.
*
M-am jucat şi eu cu viaţa şi am ajuns la concluzionarea limitelor. Limita nu e calculabilă nici către plus infinit, nici către minus infinit. E o limită definită în spaţiul existenţei proprii. Limita aceasta nu este în nici un fel virtuală. Este reală, este concretă, este condiţionată şi totodată necondiţionată.
Dincolo de condiţiile externe, de condiţiile sociale, economice sau profesionale, mi-am hotărât drumul paşilor următori: absolut concret si real. Visele sunt frumoase, dar în alb şi negru nu se disting detaliile. Eventual, se poate vorbi de artă. Jocul e poate necesar şi foarte plăcut, dar este cronofag. Timpul nu poate fi lăsat la voia răpitorilor de orice fel. El trece. Iar viaţa chiar ţine cont de această a patra dimensiune a existenţei. Celelalte trei pot fi modelate... Cea de-a patra are doar sens unic... înainte.
Câteodată trebuie să învăţăm să punem, clar şi răspicat, punct final, să punem puncte pe I şi trebuie trebuie să uităm să folosim pe cele de suspensie.
Am ajuns şi eu în acel punct al punctelor obligatorii. Mă întorc definitiv în realul conret, pentru a da necesarul contur vieţii mele. Voi fi acela care nu mai caută apa rece chiar şi în razele soarelui din zilele toride de vară. Voi fi acela care va şti să privească o ţintă reală, cel care va trăi în timpul real: voi mânca, voi iubi, voi face dragoste, voi munci, voi învăţa, voi lupta. De fapt... voi fi acela care nu apucase pe drumul pragurilor. Cu marea diferenţă că duce pe umeri povara experienţei.
Mă întorc până la urmă în viaţa mea. Mă întorc pentru a repara ceea ce este reparabil. Mă întorc pentru a reda speranţa oamenilor ce cred cu adevă-rat în mine, acelor ce au rămas, fără a pune condiţii, tot timpul lângă mine.
Poate o să mai scriu sau poate nu. Dar şi pe acest tărâm mă voi ancora în modul cel mai real, angrenându-mă în lumea celor care nu trăiesc un vis al marelui scriitor. Perfecţiunea nu ţi-o dau laudele nemotivate, ci trăirea adevărată. Nu ţi-o dă prietenul virtual, ci criticul obiectiv.
Până la urmă nu de ieri, nu de azi eu mi-am definit caracteristica vieţii mele: anonim şi absolut real. Cu atât mai mult cer un paşaport, chiar prin inscripţii în antiteze, plătind cu o picătură de suflet, fie şi către o lacrimă de soare, să mai pot face un pas pe prag spre a fi anonim mereu şi a trăi absolut concret.