vineri, 25 aprilie 2008

Dreptul de a spune

Când m-am născut era o iarnă grea,
Zăpezile priveau de peste case...
Trei zile-au trebuit ca mama mea
Să hotărască liber să mă lase.

Copil am fost atât cât să se creadă
Că n-am ştiut ce-i rău sau ce e bun,
Doar lacrima ce aştepta să cadă
Îmi era semnul ce vroiam să-l pun.

Poveri enorme mi s-au pus în spate
Şi-o cruce peste suflet mi s-a pus,
Lovit mereu de-a lumii nedreptate
Am învăţat să nu mă las supus.

Îmi da avânt spre timpul viitor
Doar fulgerul furtunilor de vară.
Scârbit de răutatea tuturor
Vroiam însă să mor seară de seară.

Prin râpe am trecut fără să-mi pese
Că rănile mă năpădeau de tot,
Deşi ştiam că-n jurul meu se ţese
Un prea absurd şi idiot complot.

Şi toate repetându-se, un cerc
A dat contur la toată viaţa mea,
Soluţia finală vreau să-ncerc,
Şi nu mai vreau să văd ce va urma.

Chiar dacă-s acuzat de laşitate,
E dreptul meu să spun: nu se mai poate!