sâmbătă, 22 martie 2008

Îmbătrânind

Te-mbrăţişez şi ceasul îl privesc,
şi simt cum ochii-ncet mi se-nchid...
Încep încet, încet, să-mbătrânesc,
şi iar destinul meu e translucid.

De nicăieri venit-am şi mă trec,
uitând să cred că timpu-mi e vrăjmaş...
Strivit de locu-n care mă aplec,
nu pot trăi ca umbra unui laş.

Mi-adun din umbre sensul unui gând,
să pot să trec hotare clandestin,
iar de-i nevoie-n târguri să mă vând,
că multora eu piept pot să le ţin.

Şi dacă toate-ncep şi se sfârşesc,
căzând în desuet, în mod comun,
apusul am curajul să-l privesc
şi adevărul tuturor sa-l spun:

Îmbătrânind simt orişice hotar
şi mă întreb de pot trăi-n zadar.